Modalitatea „în care copiii sunt tratați de către părinții lor este expus cel mai bine în comportamentul pe care aceștia îl exprimă și într-o mare măsură rezultatele oricărei intervenții sunt influențate de modul în care părinții își privesc copilul” (Cucuruz, 2004).
Când vine vorba despre recuperarea copilului diagnosticat cu tulburare din spectrul autist (TSA) „se vorbește foarte mult despre importanța colaborării dintre specialiști și părinți pentru integrarea copilului în societate, prin participarea sa în cadrul diferitelor activități educative și de joacă ce necesită interacțiunea între copii de vârste apropiate (Săndică, 2016).
Când vine vorba de relația copil - părinte, cu cât copilul are mai multe abilități de comunicare și relaționare cu atât mai mult părinții tind să se angajeze în joc reciproc și să aibă un feedback pozitiv, astfel, receptivitatea părinților în ceea ce privește afecțiunea copiilor, a fost asociată cu dorința celor mici de a iniția interacțiuni sociale cu adulții (Beurkens et al., 2012).
Într-o altă ordine de idei, „ce pare a fi de o importanță majoră în recuperarea copilului cu autism este calitatea relației maritale pe care o au părinții, precum și suportul emoțional oferit copilului pe parcursul procesului de recuperare. Păstrarea familiei unite după aflarea diagnosticului de tulburare de spectru autist (TSA) și asigurarea unui climat securizant, calm, de susținere și îngrijire emoțională reciprocă, susține o evoluție pozitivă a copilului și chiar recuperarea acestuia”(Săndica, 2016,).
Este necesar să fie promovată și cultivată educarea părinților ce au copii cu TSA, deoarece reprezintă o componentă esențială ce are rolul de a direcționa procesul de recuperare a copilului, părinții fiind cei care decid metodele de intervenție pentru copilul lor.
Creșterea unui copil cu TSA este o mare provocare pentru părinți, așa cum mulți cercetători au argumentat, diagnosticul de tulburare de spectru autist este un eveniment traumatic pentru familiile afectate. Astfel, părinții ar putea suferi de stresul posttraumatic și prezintă un risc deosebit de mare pentru alte afecțiuni precum stimă de sine scăzută, anxietate și depresie. O serie de studii au demonstrat că acești părinți se confruntă cu dificultăți unice și raportează un stres mai mare și o sănătate mintală deficitară, spre deosebire de părinții copiilor fără dizabilități sau cei cu alte dizabilități. (Zhou & Yi, 2014).
Atitudinea pe care o adoptă părinții față de copilul cu dizabilități este fundamentală deoarece „copilul care are părinți iubitori și fermi în atitudine, dar afectuoși și cu care copilul se simte în siguranță acasă, va progresa mai repede și va avea mai multe șanse de integrare în mediul din care face parte. De altfel, copilul răsfățat, va învăța mult mai greu care sunt comportamentele adecvate în societate și efortul depus va fi mult prea mare pentru rezultate mici, iar „copilul agresat va răspunde mai târziu cu agresivitate și intervenția va fi mult mai îngreunată” (Cucuruz, 2004). Însă un copil cu TSA ignorant de părinți se va afunda în izolarea atât de caracteristică lui și intervenția ulterioară va fi grav afectată de acest fapt, stereotipiile copilului iși vor crește frecvența și intensitatea, iar numărul orelor necesare de terapie se va mări doar pentru a obține rezultate și achiziții minime. Orice copil simte când părinții îl percep ca pe o povară, iar acest lucru îl va afecta crescându-i în intensitate comportamentele autoagresive și heteroagresive, cât și izolarea față de propria familie" (Cucuruz, 2004).
În concluzie, acceptarea necondiționată, abordarea unei atitudini pozitive, manifestarea sinceră a iubirii și a înțelegerii nevoilor copilului de către părinții săi are efect de creștere și dezvoltare atât pentru dezvoltarea abilităților sociale cât și pentru înregistrarea progreselor terapeutice.